Fotografiile au fost realizate pe 17 Decembrie 1989 de Constantin Duma.

Partea I

Partea II

Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe calea Buziaşului şi Girocului spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Soprin Oprea urcat pe un bloc transformator le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile[2]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanţii turnau pe trotuare şi pe şosea păcură şi dădeau foc.      

Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10 000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu[3]. „Acolo, în faţa lăcaşului lui Dumnezeu, am înţeles că nu există loc pe lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptăţile vieţii să-şi găsească alinare”, consemna mai târziu unul dintre participanţi, profesorul Costel Balint[4]. De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate: Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei pentru a chema şi alţi timişoreni şi apoi, cu efective sporite a se reîntoarce la Catedrală. În conştiinţa multora Catedrala era locul ce insufla siguranţă şi încredere în izbânda acţiunii începute împotriva unui regim ateu şi opresiv.

De aceea, a doua zi, în 17 decembrie, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”[5], Catedrala a fost una dintre zonele fierbinţi ale oraşului asediat de forţele represive. În jurul orei 15, sute de demonstranţi s-au adunat în faţa Catedralei scandând lozinci: „Libertate!”, „Democraţie!”, „Alegeri libere!”, „Jos dictatorul!” etc. O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul de militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil în faţa Primăriei municipiului Timişoara.

Apropiindu-se la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor s-au reîntors în faţa Catedralei[6]. Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau dinspre Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului, Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi Calea Lipovei, Astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17, numărul demonstranţilor a ajuns la peste 5000[7]. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeţi, dar, în acele momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranţi[8]. Probabil că teama i-a făcut pe mulţi să creadă că în spaţiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forţele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor care l-au slujit pe Ceauşescu până în ultimul moment. În logica celor fără Dumnezeu se putea face orice pentru a rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile dobândite prin obedienţă şi servilism.

La orele 17, o parte dintre demonstranţi vor încerca din nou să rupă cordonul de militari din faţa Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de emisie-recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordonului de militari, primarul Petre Moţ făcea apel la calm şi linişte[9]. Între timp numărul demonstranţilor creşte, mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări şi a le aprinde. Pe feţele multora se citea o înverşunare şi chiar o încrâncenare extraordinară”[10] ce lăsa impresia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie opriţi.”

După orele 19, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în perimetrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă s-a deschis foc asupra celor aflaţi în faţa Catedralei din partea militarilor aflaţi în zona Primăriei. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!” etc.[11] După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război.

Cuprinsă de panică, mulţimea încerca să se salveze fugind în toate părţile. Şi totuşi, au căzut atunci pe platoul din faţa Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric Antal – „vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”[12]. Tot atunci, în colţul Catedralei, pe linia de tramvai un TAB a trecut peste o femeie ucigând-o pe loc.

Represiunea, de o violenţă fără precedent în istoria contemporană a României a continuat până spre orele 22, iar rezultatul ei a fost de-a dreptul îngrozitor: 8 morţi şi 32 de răniţi prin împuşcare[13].

Din păcate, şi în ziua de 18 decembrie Catedrala va fi loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni. După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuţie telefonică, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Ion Coman să pună „câini şi Miliţie călare pe populaţia din Timişoara”, spre seară, deranjată de prezenţa tinerilor pe treptele Catedralei cu lumânări aprinse, într-o criză de evidentă nebunie, va da un ordin şi mai aberant: «Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!»[14]. Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor aflaţi pe treptele Catedralei fiind ucişi Sorin Leia,( 23 ani) Ioan Măriuţac( 20 ani )şi Vasile Nemţoc,(19 ani) iar alţi 4 demonstranţi Gliguţă Avram, Huţanu Crenguţa, Baitan Constantin şi Cioraza Avram fiind răniţi.

Evenimentele tragice din 18 decembrie au dat naştere, după răsturnarea dictaturii comuniste, unor interpretări tendenţioase. Din dorinţa de senzaţional, sau pentru a se lovi în imaginea Bisericii Ortodoxe Române s-a susţinut ideea că în acea zi uşile Catedralei  erau închise, împiedicându-se astfel, refugierea tinerilor în lăcaşul sfânt. Imaginaţia unora depăşea orice barieră a logicii sau a bunului simţ, afirmându-se că totul era premeditat existând o înţelegere între autorităţile comuniste şi conducerea Mitropoliei Banatului, astfel că “ pe treptele Catedralei, cu uşile ferecate, au fost ucişi câţiva copii.Cineva de la Mitropolie dăduse dispoziţie ca uşile să fie şi au fost zăvorâte în clipa când demonstraţii voiau să se refugieze din bătaia armelor automate.Cine oare să fi dat o astfel de dispoziţie demenţială ?” [15]

Realitatea a fost alta, uşile Catedralei nu numai că erau deschise, dar zeci de tineri intrau şi  ieşeau din Catedrală pentru a se ruga şi a cumpăra lumânări, iar în timpul calvarului din faţa lăcaşului sfânt mulţi demonstranţi s-au refugiat din faţa gloanţelor în lăcaş.Huţanu Crenguţa, muncitoare la Agrosem, împuşcată în acele momente mărturisea la proces: “In faţa Catedralei erau strânşi 2000-3000 de oameni, care scandau “Jos Ceauşescu ! “ , “ Jos  dictatura !” ,    „ Libertate” .Am început să strig şi eu aceleaşi lozinci … La un moment dat, am simţit o arsură la cap; mi s-a făcut rău şi mi-am pierdut cunoştinţa.M-am trezit în Catedrală ,unde un preot făcea slujbă”[16] Acelaşi moment era relatat  şi de Cornel Moldovan, muncitor la Ocolul Silvic Timisoara şi consemnat în cotidianul „ Renaşterea bănăţeană” din 22 iunie 1990:” Am primit ceasul, era 16,40 şi am intrat în încăperea propriu-zisă a Catedralei. Am văzut, în stânga, rând la lumânări şi alte şase persoane în faţa altarului.M-am întors în hol şi am văzut întins în dreapta (cum ieşeam) un tânăr de peste 25 de ani ( ! ) brunet, ( Sorin Leia – n.n. ) îmbrăcat într-un costum negru, modest, cu pleoapele închise, iar globii oculari  ieşiţi proeminent din orbite. Era împuşcat în tâmpla stângă”.

Acelaşi moment al uciderii lui Sorin Leia este descris şi de  Gliguţa Avram, rănit şi el pe treptele Catedralei: „ Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră miliţienii care erau postaţi cum am amintit, au tras un foc de avertisment.Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală.Catedrala  are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând  să ne strecurăm înăuntru.Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă.Am simţit ca o arsură, am băgat capul la cutie şi m-am strecurat încet-încet înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au târât în Catedrală”[17].

Uşile Catedralei s-au închis în acea seară, doar atunci când demonstranţii care au dorit să se refugieze înăuntru au făcut-o, aşa cum consemna şi cpt.Grigore Taşcău  în nr.10 /1990 al ziarului „ Timişoara” : „ Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală spre incinta Catedralei. A căzut împuşcat în cap, tânărul Sorin Leia, care în scurt timp a şi murit în pronaus.O parte de manifestanţi s-a refugiat în parcuri. Mulţimea intrată în Catedrală, împreună cu preotul Ioan Radu, a închis uşile de la intrare, pe  trepte şi în preajma acestora ne mai rămănând nici o persoană… Intr-un târziu, s-au deschis uşile Catedralei şi a ieşit o persoană care a strigat după o ambulanţă. La scurt timp au sosit două maşini ale salvării, în una din ele fiind îmbarcat trupul neînsufleţit al tânărului Sorin Leia. Refugiaţii din Catedrală au ieşit pe uşa laterală din dreapta, uşa deschisă de părintele Victor Miţiga  şi de diaconul Eugen  Blendaru”.

In ceea ce priveşte o aluzivă implicare sau neimplicare a conducerii Mitropoliei Banatului în evenimentele lui decembrie 1989 lucrurile sunt şi mai clare,Inalt Prea Sfinţitul Nicolae fiind în acele zile la o întâlnire a tuturor bisericilor ortodoxe organizată de Patriarhia din Constantinopol , întorcându-se în Timişoara în  23 decembrie şi manifestânudu-se  fără echivoc în aprecierea spiritului de jertfă a timişorenilor. [18]

Începând cu ziua de 20 decembrie, spaţiul dintre Catedrală şi Operă va fi ocupat de către timişoreni până la victoria  Revoluţiei, fiind locul unde zeci de mii de timişoreni au ascultat Proclamaţia de la Timişoara, au  primit mult aşteptatul mesaj al prăbuşirii dictaturii ceauşiste.

Că în zilele fierbinţi, de eroism şi jertfă ale lui decembrie 1989 Catedrala Ortodoxă din Timişoara era un loc de speranţă şi refugiu pentru miile de timişoreni animaţi de sentimente contradictorii, de la teamă şi de nădejde până la încrâncenare şi încredere în victoria revoluţiei, o dovedesc şi zecile de mărturii consemnate în cele cinci volume ale Procesului de la Timişoara, publicate prin strădania lui Traian Orban şi Milin Miodrag.

[2] Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 109

[3] Miodrag Milin, op. cit., p. 39

[4] Costel Balint, 1989 Timişoara în decembrie, Timişoara, Edit. Helicon, 1992, p. 16

[5] Miodrag Milin, op. cit., p. 67

[6] Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 1879

[7] Marius Mioc, op. cit., p. 102

[8] Procesul de la Timişoara, vol. IV, p. 2273

[9] Ibidem, p. 1880

[10] Ibidem,  p.2227

[11] Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 968

[12] Procesul de la Timişoara, vol. V, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Edit. Mirton, 2007, p. 2940

[13] Marius Mioc, Revoluţia, fără mistere, Timişoara Edit. „Almanahul Banatului”, 2002, p. 210-212; Costel Balint, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara Edit. Brumar, 2005, p. 190-218

[14] Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1352

[15] Nicolae Danciu Petriceanu,Tot ce am pe suflet,Baia Mare,1995, p.203

[16] Procesul de la Timisoara, vol.IV,p.2376

[17] Marius Mioc,Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost,Timişoara,Edit.Brumar,1997,p.33.

[18] „România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie 1992.

Sursa:  prof. dr. Dumitru Tomoni

La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima.

Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital.

In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta.  Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.”

Articolul complet: Formula-AS

Poze cu afişe şi alte însemne ale campaniei în diferite oraşe, realizate până pe 19 decembrie, găsiţi aici. În continuare aşteptăm poze din oraşele voastre, la eroii_nu_mor@yahoo.com .

Vezi şi:
21 decembrie, ora 17.00 – marş de comemorare în Bucureşti
17 decembrie – Timişoara nu şi-a uitat eroii

2 clipuri de la marş pot fi văzute aici şi aici
În continuare poze:

Pozele la rezoluţie mai mare se găsesci aici

În Bucureşti un marş similar va avea loc duminică, 21 decembrie, de la ora 17.00, pornind din Piaţa Universităţii (fântâna de la Arhitectură).

EROII NU MOR NICIODATĂ!

Lipiţi şi voi afişele campaniei în oraşul vostru, modelele se găsesc aici.

În 18 decembrie 1989 George Ardelean s-a dus în Calea Girocului, unde în seara dinainte se desfăşuraseră lupte între revoluţionari şi forţele de ordine. În discuţia înregistrată este vorba de un bărbat care fusese ucis şi a cărui trup a fost luat apoi de autorităţi. Bănuiesc că persoana ucisă ar putea fi Aparaschivei Valentin.
18 decembrie Calea Girocului

Coloana de manifestanţi de pe Bulevardul Eroilor din Timişoara, filmată de la distanţă din blocul lui Paul Şofron

Timişoara 20 decembrie 1989: Trei culori cunosc pe lume

Sursa : http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/revoluia-din-1989-de-la-timioara-in-inregistrri-audio-video_8095.html

(Florian Pittis – Vanare de vant)

E greu acum sa ne mai amintestim atmosfera de atunci…mai ales daca din diferite motive nu am fost implicati. Sa ne gandim numai ca proteste, interventii in forta ale jandarmilor, gaza lacrimogene si bastoane sunt si astazi. Si ni se pare ca e dureros, prea multa violenta si prea multa rebeliune.

Dar nu am auzit nici o impuscatura, nici un prieten nu a cazut secerat langa noi, nici o balta de sange in care sa cadem, nici o femeie care isi cauta sotul disperata … nici macar un tricolor nu se vede…ca ATUNCI, in ‘89

Declaratie Hofman Costel-Viorel:nascut in 2 mai 1965 in comuna Boianu Mare (jud. Bihor), instalator ICRAL in 1989, pensionat grad 3 de invaliditate (1995), impuscat in picioare

In 17 decembrie 1989 stateam acasa (str. Balta Verde) cu sotia care era insarcinata in luna a noua. Auzisem impuscaturi si elicopterele care circulau, dar nu stiam exact ce se intimpla. Pe la orele 18,30-19 au sosit la mine nepoatele Cindea Angelica si Cindea Rodica cu prietenii lor si mi-au zis ce se intimpla in centru (ca se trage, sint manifestatii impotriva comunismului).

Am plecat impreuna cu nepoatele, Jeak si Lupu Cornel. Am ajuns la intersectia Gh. Lazar cu Circumvalatiunii, unde erau in jur de 50 de manifestanti. Printre manifestanti se vorbea ca in centru este macel.

Pe strada Gh. Lazar era un cordon de soldati condusi de un ofiter care ne-a spus ca a primit ordin sa nu lase pe nimeni sa mearga spre centru. Intre manifestanti si grupul de soldati nu au fost brutalitati, iar ofiterul vorbea civilizat. Dupa un timp, fiindca noi insistam sa mergem in centru ofiterul a ordonat soldatilor imbarcarea in masina si a lasat calea libera.

Am plecat pe strada Circumvalatiunii. Din stinga (dinspre magazinul de mobila) a aparut un baiat cu trei steaguri (cred ca erau doua rosii si unul tricolor cu stema decupata), impartindu-le la cei din fata. Eu am luat steagul tricolor cu stema decupata. Coloana de manifestanti a mers pe traseul Circumvalatiunii, Stelelor, Matei Basarab, apoi catre Calea Torontalului si Aradului iar apoi pe strada Linistei am iesit pe Calea Lipovei. Eram vreo 200-250 manifestanti si strigam lozinci antiguvernamentale si “Jos Ceausescu!”, “Jos comunismul!”, “Armata e cu noi” etc. Aveam de gind sa mergem in centru.

Ajungind la intersectia cu strada Ialomita (pe la ora 24-24,30) din partea stinga (dinspre depozite) un grup de militari au tras fara somatie dar nu am observat sa cada cineva, dupa care eu si alte persoane din grup ne-am indreptat inspre ei crezind ca au cartuse de manevra, strigind totodata “Armata e cu noi!”. Dupa citiva pasi am fost strigat de Lupu Cornel. M-am intors si atunci am fost impuscat in ambele picioare, fara somatie, de la o distanta de aproximativ 30 metri. Am cazut in genunchi iar steagul mi-a cazut din mina. M-am ridicat si am inceput sa fug inapoi (impleticit) spre Lupu Cornel, care m-a luat in brate si m-a transportat pina la prima statie de troleibuz 14. De fata erau si nepoatele mele, Jeak si inca 3-4 manifestanti. Am fost urcat intr-o dacie rosie si am ajuns la spitalul clinic nr. 2 in stare de inconstienta. M-am trezit a doua zi la spital. In salon erau vreo 8 raniti, dar in primele zile nu aveam curaj sa vorbim intre noi deoarece credeam ca sint informatori ai securitatii.

Declaratie Kali Adrian Matei: nascut in 30 iulie 1968 la Timisoara, muncitor la IJPIPS (1989), impuscat in spate

In 17 decembrie am mers la lucru, unde lumea spunea ca huliganii au distrus orasul, ca s-a strigat “Jos Ceausescu!”, “Jos pantofarul!”. Eu am tacut, am asteptat sfirsitul programului, apoi am plecat acasa. Tramvaiele nu circulau. Ajungind la “Sinaia” am vazut o duba a militiei care circula si facea apel la intelegerea noastra. De la biserica ortodoxa la podul de la “Maria” circulatia era posibila pe o singura parte, geamurile de la magazine erau sparte si inlocuite. Un cordon de militari de securitate oprea accesul pe partea unde e biserica reformata. Ocolind, am vazut ca si in spatele strazii lui Tokes se aflau camioane cu prelata si doua masini ARO blindate, cu mitraliere jumelate. Linga ele, 6 persoane cu salopete verzi si casti.

Am ajuns la un prieten, pe strada 1 Decembrie, dar acesta tocmai venise de la Consiliul Judetean si fusese batut de scutieri. Acolo m-am intilnit cu alt prieten, Leu Caius, care a acceptat sa vina cu mine. Am luat-o spre centru. In fata Catedralei era un rug unde ardeau carti. Apoi am trecut pe linga alimentara, de unde se scoteau produse impartite cu darnicie de persoane tunse cam scurt pentru perioada respectiva. Intrebindu-i ce fac acolo au incercat sa ne forteze sa bem, am refuzat, moment in care au sarit la noi dar i-am linistit. La Blanuri ardea, un pompier cam beat incerca sa stinga focul stropind pe cel din apartamentul de deasupra, facindu-l pe om sa coboare ca sa minuie el furtunul.

La Bijuterii concetatenii nostri tigani carau ce puteau. Numai la “Modex” nu era spart. Un grup de oameni se uitau cum niste indivizi bine instruiti spargeau geamurile de linga restaurantul Bulevard. Am rugat oamenii sa apere Modexul, pentru ca era clar ca spargatorii n-aveau nimic comun cu revolta.

Am plecat cu Leu Caius spre podul Mihai Viteazul, trecind pe linga primarie. Aici erau soldati si garzi patriotice inarmate cu lopeti Lineman (militare). Le-am spus ca decit sa apere primaria mai bine sa-i prinda pe cei ce sparg magazinele, la care unul dintre ei mi-a zis ca daca nu vreau sa-mi ia capul sa o sterg de acolo.

Ajungind pe podul Mihai Viteazul am auzit sloganuri strigate de un grup care era la Universitate. Am auzit impuscaturi, ulterior am aflat ca a fost impuscata o femeie.

Grupul de la Universitate era destul de numeros. Se aruncau fluturasi. Eu si prietenul meu n-am vrut la inceput sa ne alaturam lor, dar ne-am alaturat dupa ce am fost facuti lasi. Intre demonstranti am gasit un prieten, Iovanovici Florin. La caminele studentesti putini studenti s-au alaturat. La cantina 1 din Complex un tip barbos a tinut o cuvintare spunind sa mergem la Militie pentru a elibera arestatii. Eu i-am spus ca aceia este o unitate aparata, ca este inutil sa mergem acolo, dar barbosul m-a facut securist. Am tacut si i-am urmat. Am trecut prin Complexul Studentesc pe strada Daliei. De aici am pornit-o spre podul Decebal.

Cind am dat coltul spre podul Decebal, pe acea straduta ingusta am auzit impuscaturi. Cineva a zis ca sint gloante de manevra, dar cind am vazut de la tancul oprit in intuneric flacara de la gura tevii mi-am dat seama ca sint gloante adevarate. Am fugit spre oameni si am tras de ei trintindu-i la pamint. Cind am sarit la pamint am fost lovit prima oara in spate. Exemplul meu a fost urmat de multi demonstranti. Elicopterul de deasupra si-a aprins reflectorul, luminind locul. Au urmat clipe de groaza. Gloantele loveau pietrele aflate linga mine. Mi-am pus miinile la cap, crezind ca asa, daca ma impusca in mina, nu ma impusca in cap. Am strigat: “Nu trageti, sintem fratii vostri!”, raspunsul fiind “Frati pi dracu!” (moldoveneste). Apoi l-am vazut pe Iovanovici cum ridica capul. Am sarit pe el, atunci fiind lovit a doua oara. Am simtit ca un burghiu in spate si in piept, m-am ridicat si am luat-o la fuga, calcind pe corpuri umane. La coltul parcului am fost ajuns de Iovanovici si m-am intilnit cu Leu. Le-am spus ca sint lovit. In spate aveam o pata de singe, mi-a iesit singe pe gura si am luat-o tirit de cei doi pina la strada Daliei unde am fost asezat pe carosabil linga un tinar impuscat in picior. Oamenii de la case au adus pansamente. Au mai sosit si alti raniti. Dupa ce am scapat de pe strada unde am fost impuscat a urmat o perioada de liniste, in timpul careia o voce a strigat

“Hai ba, luati-va ranitii!”. Oamenii care erau acolo s-au ridicat, moment in care a urmat un nou tir.

Ironia soartei a facut sa stau in acelasi salon cu barbosul care ma facuse securist si cu un militar (Zaharia Adrian). M-am reintilnit (in 20 decembrie) cu tovarasul capitan pe care-l vazusem in centru, acesta venind sa-l vada pe Zaharia.

Sursa: http://www.timisoara.com/mioc/REVT01~1.HTM