1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…

“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!

“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa”
Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ‘89

Sursa: GSP

La 20 de ani de la tragedie, Caterina Astafei (67 de ani) îşi plînge încă fiul. Petre era rugbyst la Rapid. Juca aripă.

Nu făcuse 23 de ani cînd a fost împuşcat. “Era vineri, 22 decembrie. Înainte cu o zi, îl implorasem pe Petre să nu meargă în Piaţa Revoluţiei.

Dar nu m-a ascultat!”, îşi aminteşte cu tristeţe mama rugbystului.

Caterina Astafei a continuat : “Prin dreptul Palatului Telefoanelor, de undeva, de sus, s-a auzit un foc de armă. Imediat, băiatul meu a căzut la pămînt! Glonţul a intrat prin umărul drept şi i-a atins ficatul şi rinichiul. A fost internat la Colţea, dar două zile mai tîrziu, după două operaţii, a cedat! Infecţia era prea puternică! Vreau să ştiu cine a tras în copilul meu! Am avut doar eroi în urma revoluţiei, dar nici un vinovat!”.

“Petre făcuse atletism, avea calităţi fizice deosebite. Era un tip sobru, avea toate şansele să ajungă un mare jucător. Era uşor să lucrez cu el, avea un scop în tot ce făcea”
Ion Teodorescu, fost antrenor Rapid

Sursa: GSP

De 20 de ani, Elena Băncilă, mama lui Bogdan Şerban Stan, un alt rugbyst omorît la Revoluţia din 89, caută adevărul. De atunci, singură într-un apartament din Militari, de pe strada “Erou Bogdan Şerban Stan”, femeia îşi tot aşteaptă acasă băiatul, de Crăciun.

Pe baricada de la Inter
Pe 21 decembrie 1989, Bogdan a mers la mitingul organizat de Ceauşescu. Apoi, împreună cu alţi tineri a plecat în Piaţa Universităţii. Noaptea de 21 spre 22 decembrie şi-a petrecut-o pe celebra baricadă de la Inter, printre gloanţe.

Bogdan a fost în prima linie. El a adus atunci,  în mijlocul pieţii, camionul pe care s-a clădit rezistenţa baricadei. Spre dimineaţă, Bogdan a ajuns acasă. “Mami, e nenorocire pe străzi! Au tras în noi, un băiat a fost împuşcat în braţele mele!“.

“Sînt mîndră de copilul meu, este un erou, un băiat care la 21 de ani a crezut în libertate!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

“Dacă mor, să ai grijă de sora mea!”
După numai cîteva ore de somn, pe 22 decembrie, Bogdan s-a îmbrăcat în negru, în semn de doliu pentru cei morţi lîngă el cîteva ore mai devreme, şi a plecat la serviciu.  Ultimul dialog dintre mamă şi fiu e sfîşietor: “Promite-mi că vii acasă, că nu te mai duci nicăieri!”. “Mami, în viaţa fiecărui om există un tren! Trebuie să ştii cînd să-l prinzi, pentru mine acest tren este acum! Acum ori niciodată! E şansa vieţii mele! Dacă o să mor, să ai grijă de sora mea!“, a spus băiatul. Apoi, a sărutat-o. A fost ultima oară.

A căzut la Televiziune
Bogdan a fost împuşcat de două ori în faţa Televiziunii Române. Mama sa era acasă cu fiica mai mică, Ramona. Îşi aminteşte: “Pe 23 decembrie am primit un telefon. Cineva de la Spitalul Colentina m-a anunţat că băiatul meu este rănit, dar în afara oricărui pericol!”.

A doua zi, vestea a venit ca o ghilotină: «Ne pare rău, doamnă, Bogdan a murit!»”. Şi-a revenit din şoc greu, după două luni. “Am început să fac cercetări pe cont propriu. Să-l găsesc pe asasinul fiului meu! N-am reuşit! Era prea bine ascuns”, povesteşte printre la lacrimi mama lui Bogdan.

“Trage, laşule!”
În cartea pe care a scris-o, “Trage, laşule!”, Elena Băncilă a descris cum a murit fiul său.  Bogdan a fost împuşcat de două ori chiar de către un individ care se alăturase grupului de manifestanţi încă din Piaţa Universităţii. Acesta a scos pistolul şi a tras din cîţiva metri. Primul glonte i-a perforat bazinul. S-a aplecat, iar al doilea proiectil, cel fatal, i-a fost tras în claviculă, a găurit un plămîn şi s-a oprit în în coloană. Era 4:30, în dimineaţa zilei de 23 decembrie.

Înainte de a fi împuşcat, Bogdan şi-a privit criminalul în ochi: “Trage, laşule!”, a apucat să strige, apoi a căzut.

Păstrează geaca ciuruită
Deşi au trecut 20 de ani de la moartea fiului, Elena Băncilă are şi azi lucrurile pe care Bogdan le purta cînd a fost împuşcat. Geaca verde, prin care au trecut cele două gloanţe şi pantalonii. Le ia în braţe, parcă strîngîndu-şi şi acum băiatul la piept. Puloverul plin de sînge este expus la Muzeul Militar într-un spaţiu dedicat special Revoluţiei.

“Tot am sperat să-mi spună cineva cine mi-a omorît băiatul! Au trecut însă 20 de ani şi nu s-a întîmplat nimic! Copilul meu e mort şi criminalul lui e liber!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

Carte vîndută în 55.000 de exemplare
Elena Băncilă a trecut greu peste cele petrecute. Abia în februarie 1990, femeia a încercat să refacă traseul fiului ei, pas cu pas, în speranţa că îl va găsi pe vinovat. A cules mărturii, a vorbit cu doctori şi cu martori ai morţii fiului ei. A scris chiar şi o carte, de 95 de pagini, dedicată lui Bogdan. Singura carte, “Trage, laşule!”, pe care a publicat-o în 1990. Toate cele 55.000 de exemplare au fost vîndute.

“Eram datoare băiatului meu şi celorlalţi copii morţi la Revoluţie să aibă o viaţă de apoi demnă. Aşa am început lucrările la Cimitirul Eroilor!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

Autor: Ionuţ Petrişor
Sursă: GSP

“Cristi era un suflet mare. A murit lîngă mine”, povesteşte Nicu Zoe, fostă aripă în echipa de rugby de la Energia la sfîrşitul anilor ‘80. Este ultimul om care a vorbit cu Toporan, unul dintre miile de eroi anonimi ai Revoluţiei.

Visa la “națională”
Cristi Toporan era unul dintre jucătorii care promiteau enorm în rugbyul românesc. Cu un fizic impresionant, 1,90 m şi 90 de kilograme, juca linia a III-a. Voia să ajungă la echipa naţională. N-a mai apucat să-şi împlinească visul.

“Să scăpăm de comuniştii ăştia!”
De pe 21 decembrie, cînd Revoluţia a explodat şi la Bucureşti, Cristi n-a mai dat pe acasă. A fost peste tot, unde se putea da o mînă de ajutor, unde se putea ridica o baricadă împotriva comunismului.

Pe 23 decembrie s-a întîlnit la Televiziune cu un coleg de echipă, Nicu Zoe. Acesta îşi aminteşte: “Venise cu livretul militar şi cu buletinul, să poată lua o armă. Îmi tot spunea că vrea să ajute armata. “Vreau să scăpăm odată de comuniştii ăştia care ne-au nenorocit!”, repeta într-una. După ce a luat arma, au început nişte rafale de mitralieră groaznice. Am văzut cu coada ochilor, în timp ce încercam să mă feresc, cum a fost împuşcat. Dar în nebunia aceea n-am reuşit să-l mai găsesc”. ““Era un jucător polivalent. Juca și pe trei sferturi și flanker. Avea însă o ură incredibilă pe comunişti, de aceea a ţinut să fie în prima linie”Nicu Zoe, fost coleg cu Toporan la Energia

“Rugbyştii au fost şi sînt nişte oameni speciali, care ştiu ce e curajul în momentele grele. Aceşti băieţi sînt eroi adevăraţi, modele pentru toţi, nu doar pentru lumea sportului”
DECLARAŢIA ZILEI: Alin Petrache, preşedinte Federaţiei Române de Rugby

L-au găsit la morgă
Nimeni nu a anunţat familia, care l-a căutat cu disperare, îngrijorată de lunga sa absenţă. Abia pe 30 decembrie, la o săptămînă de la moartea lui, tatăl, Vasile Toporan, şi-a găsit băiatul la morgă. Abia atunci a văzut că fiul său fusese împuşcat în şold şi în cap.

“Mai bine renunţaţi!”
Timp de cîţiva ani, tatăl a încercat să-l găsească pe cel care i-a ucis băiatul. “Prin intervenţii a reuşit să ajungă la nişte şefi ai Armatei. Aceştia i-au spus să renunţe, că nu are nici o şansă să afle cine a tras în fiul său. A murit prin ‘98, apoi s-a dus şi soţia sa”, povesteşte un fost vecin al familiei Toporan. Cristi mai avea un frate şi o soră. Ambii au părăsit însă România, alegînd să trăiască în Italia, respectiv Germania.    Este ultimul om care a vorbit cu Toporan, unul dintre miile de eroi anonimi ai Revoluţiei.

Sursa: GSP

(Florian Pittis – Vanare de vant)

E greu acum sa ne mai amintestim atmosfera de atunci…mai ales daca din diferite motive nu am fost implicati. Sa ne gandim numai ca proteste, interventii in forta ale jandarmilor, gaza lacrimogene si bastoane sunt si astazi. Si ni se pare ca e dureros, prea multa violenta si prea multa rebeliune.

Dar nu am auzit nici o impuscatura, nici un prieten nu a cazut secerat langa noi, nici o balta de sange in care sa cadem, nici o femeie care isi cauta sotul disperata … nici macar un tricolor nu se vede…ca ATUNCI, in ‘89

Declaratie Hofman Costel-Viorel:nascut in 2 mai 1965 in comuna Boianu Mare (jud. Bihor), instalator ICRAL in 1989, pensionat grad 3 de invaliditate (1995), impuscat in picioare

In 17 decembrie 1989 stateam acasa (str. Balta Verde) cu sotia care era insarcinata in luna a noua. Auzisem impuscaturi si elicopterele care circulau, dar nu stiam exact ce se intimpla. Pe la orele 18,30-19 au sosit la mine nepoatele Cindea Angelica si Cindea Rodica cu prietenii lor si mi-au zis ce se intimpla in centru (ca se trage, sint manifestatii impotriva comunismului).

Am plecat impreuna cu nepoatele, Jeak si Lupu Cornel. Am ajuns la intersectia Gh. Lazar cu Circumvalatiunii, unde erau in jur de 50 de manifestanti. Printre manifestanti se vorbea ca in centru este macel.

Pe strada Gh. Lazar era un cordon de soldati condusi de un ofiter care ne-a spus ca a primit ordin sa nu lase pe nimeni sa mearga spre centru. Intre manifestanti si grupul de soldati nu au fost brutalitati, iar ofiterul vorbea civilizat. Dupa un timp, fiindca noi insistam sa mergem in centru ofiterul a ordonat soldatilor imbarcarea in masina si a lasat calea libera.

Am plecat pe strada Circumvalatiunii. Din stinga (dinspre magazinul de mobila) a aparut un baiat cu trei steaguri (cred ca erau doua rosii si unul tricolor cu stema decupata), impartindu-le la cei din fata. Eu am luat steagul tricolor cu stema decupata. Coloana de manifestanti a mers pe traseul Circumvalatiunii, Stelelor, Matei Basarab, apoi catre Calea Torontalului si Aradului iar apoi pe strada Linistei am iesit pe Calea Lipovei. Eram vreo 200-250 manifestanti si strigam lozinci antiguvernamentale si “Jos Ceausescu!”, “Jos comunismul!”, “Armata e cu noi” etc. Aveam de gind sa mergem in centru.

Ajungind la intersectia cu strada Ialomita (pe la ora 24-24,30) din partea stinga (dinspre depozite) un grup de militari au tras fara somatie dar nu am observat sa cada cineva, dupa care eu si alte persoane din grup ne-am indreptat inspre ei crezind ca au cartuse de manevra, strigind totodata “Armata e cu noi!”. Dupa citiva pasi am fost strigat de Lupu Cornel. M-am intors si atunci am fost impuscat in ambele picioare, fara somatie, de la o distanta de aproximativ 30 metri. Am cazut in genunchi iar steagul mi-a cazut din mina. M-am ridicat si am inceput sa fug inapoi (impleticit) spre Lupu Cornel, care m-a luat in brate si m-a transportat pina la prima statie de troleibuz 14. De fata erau si nepoatele mele, Jeak si inca 3-4 manifestanti. Am fost urcat intr-o dacie rosie si am ajuns la spitalul clinic nr. 2 in stare de inconstienta. M-am trezit a doua zi la spital. In salon erau vreo 8 raniti, dar in primele zile nu aveam curaj sa vorbim intre noi deoarece credeam ca sint informatori ai securitatii.

Declaratie Kali Adrian Matei: nascut in 30 iulie 1968 la Timisoara, muncitor la IJPIPS (1989), impuscat in spate

In 17 decembrie am mers la lucru, unde lumea spunea ca huliganii au distrus orasul, ca s-a strigat “Jos Ceausescu!”, “Jos pantofarul!”. Eu am tacut, am asteptat sfirsitul programului, apoi am plecat acasa. Tramvaiele nu circulau. Ajungind la “Sinaia” am vazut o duba a militiei care circula si facea apel la intelegerea noastra. De la biserica ortodoxa la podul de la “Maria” circulatia era posibila pe o singura parte, geamurile de la magazine erau sparte si inlocuite. Un cordon de militari de securitate oprea accesul pe partea unde e biserica reformata. Ocolind, am vazut ca si in spatele strazii lui Tokes se aflau camioane cu prelata si doua masini ARO blindate, cu mitraliere jumelate. Linga ele, 6 persoane cu salopete verzi si casti.

Am ajuns la un prieten, pe strada 1 Decembrie, dar acesta tocmai venise de la Consiliul Judetean si fusese batut de scutieri. Acolo m-am intilnit cu alt prieten, Leu Caius, care a acceptat sa vina cu mine. Am luat-o spre centru. In fata Catedralei era un rug unde ardeau carti. Apoi am trecut pe linga alimentara, de unde se scoteau produse impartite cu darnicie de persoane tunse cam scurt pentru perioada respectiva. Intrebindu-i ce fac acolo au incercat sa ne forteze sa bem, am refuzat, moment in care au sarit la noi dar i-am linistit. La Blanuri ardea, un pompier cam beat incerca sa stinga focul stropind pe cel din apartamentul de deasupra, facindu-l pe om sa coboare ca sa minuie el furtunul.

La Bijuterii concetatenii nostri tigani carau ce puteau. Numai la “Modex” nu era spart. Un grup de oameni se uitau cum niste indivizi bine instruiti spargeau geamurile de linga restaurantul Bulevard. Am rugat oamenii sa apere Modexul, pentru ca era clar ca spargatorii n-aveau nimic comun cu revolta.

Am plecat cu Leu Caius spre podul Mihai Viteazul, trecind pe linga primarie. Aici erau soldati si garzi patriotice inarmate cu lopeti Lineman (militare). Le-am spus ca decit sa apere primaria mai bine sa-i prinda pe cei ce sparg magazinele, la care unul dintre ei mi-a zis ca daca nu vreau sa-mi ia capul sa o sterg de acolo.

Ajungind pe podul Mihai Viteazul am auzit sloganuri strigate de un grup care era la Universitate. Am auzit impuscaturi, ulterior am aflat ca a fost impuscata o femeie.

Grupul de la Universitate era destul de numeros. Se aruncau fluturasi. Eu si prietenul meu n-am vrut la inceput sa ne alaturam lor, dar ne-am alaturat dupa ce am fost facuti lasi. Intre demonstranti am gasit un prieten, Iovanovici Florin. La caminele studentesti putini studenti s-au alaturat. La cantina 1 din Complex un tip barbos a tinut o cuvintare spunind sa mergem la Militie pentru a elibera arestatii. Eu i-am spus ca aceia este o unitate aparata, ca este inutil sa mergem acolo, dar barbosul m-a facut securist. Am tacut si i-am urmat. Am trecut prin Complexul Studentesc pe strada Daliei. De aici am pornit-o spre podul Decebal.

Cind am dat coltul spre podul Decebal, pe acea straduta ingusta am auzit impuscaturi. Cineva a zis ca sint gloante de manevra, dar cind am vazut de la tancul oprit in intuneric flacara de la gura tevii mi-am dat seama ca sint gloante adevarate. Am fugit spre oameni si am tras de ei trintindu-i la pamint. Cind am sarit la pamint am fost lovit prima oara in spate. Exemplul meu a fost urmat de multi demonstranti. Elicopterul de deasupra si-a aprins reflectorul, luminind locul. Au urmat clipe de groaza. Gloantele loveau pietrele aflate linga mine. Mi-am pus miinile la cap, crezind ca asa, daca ma impusca in mina, nu ma impusca in cap. Am strigat: “Nu trageti, sintem fratii vostri!”, raspunsul fiind “Frati pi dracu!” (moldoveneste). Apoi l-am vazut pe Iovanovici cum ridica capul. Am sarit pe el, atunci fiind lovit a doua oara. Am simtit ca un burghiu in spate si in piept, m-am ridicat si am luat-o la fuga, calcind pe corpuri umane. La coltul parcului am fost ajuns de Iovanovici si m-am intilnit cu Leu. Le-am spus ca sint lovit. In spate aveam o pata de singe, mi-a iesit singe pe gura si am luat-o tirit de cei doi pina la strada Daliei unde am fost asezat pe carosabil linga un tinar impuscat in picior. Oamenii de la case au adus pansamente. Au mai sosit si alti raniti. Dupa ce am scapat de pe strada unde am fost impuscat a urmat o perioada de liniste, in timpul careia o voce a strigat

“Hai ba, luati-va ranitii!”. Oamenii care erau acolo s-au ridicat, moment in care a urmat un nou tir.

Ironia soartei a facut sa stau in acelasi salon cu barbosul care ma facuse securist si cu un militar (Zaharia Adrian). M-am reintilnit (in 20 decembrie) cu tovarasul capitan pe care-l vazusem in centru, acesta venind sa-l vada pe Zaharia.

Sursa: http://www.timisoara.com/mioc/REVT01~1.HTM