În zona penitenciarului unde mă aflam erau circa 400 de arestaţi, mulţi cu răni foarte grave şi care erau lăsaţi de izbelişte. Toată noaptea, de afară s-au auzit împuşcături. Mie nu mi s-a luat interogatoriu. A doua zi, pe la ora 16, ne-au eliberat.

Până în prezent a fost un dezinteres total faţă de ceea ce ni s-a întâmplat şi Ion Iliescu nu este străin de tergiversarea dosarelor privind revoluţia. Acest personaj poartă răspunderea pentru tot ceea ce s-a întâmplat.

Nicolae Bănuţoiu, 40 ani, rănit şi reţinut

Mitingul lui Ceauşescu se spărsese şi lumea începuse să vină la Universitate. La str. batiştei şi în zona rondului de la Universitate apăruseră forţele de ordine dispuse în cordoane: scutieri de la U.S.L.A., miliţieni şi civili care, de la o poştă, se vedea că sunt de la securitate. Pe la ora 16, am plecat spre Piaţa Romană, în zona unde se află acum restaurantul McDonald’s. Strada care ducea spre magazinul Eva era blocată de U.S.L.A. şi miliţie.

La un moment dat am auzit un ordin, s-a strigat ceva de genul „Acuma!”.Scutierii au început să se deplaseze spre noi lovind cu bastoanele în scutur. Au format un cordon în jurul nostru. Am încercat să fug. Cei de la U.S.L.A. s-au dat în lături şi o hoardă de miliţieni s-a năpustit asupra noastră. Câţiva civili au început să tragă în oameni din grupul nostru pe care apoi îi predau miliţienilor. Pe mine m-a prins un civil îmbrăcat cu o haină lungă, de culoare albastră. Aproape imediat m-au dat „în grija” unor miliţieni de la secţia 1. Am fost duşi la secţia 1, unde mai erau alte zeci de arestaţi înghesuiţi pe holuri şi prin birouri.

Am fost interogaţi, bătuţi. Noaptea am fost duşi la Miliţia Capitalei şi apoi la închisoarea Jilava. Aici a fost ceva de neînchipuit. Eram călcaţi în picioare. Un militar mă lovea cu cizmele în fluierul piciorului ameninţându-mă să spun tot ce ştiu despre capii revoltei. În timp ce eram bătut eram întrebat continuu cine este şeful meu şi ce am cu Ceauşescu, care are grijă de popor.

Dan Popescu, 40 ani

Era trecut de ora 23. Fiind speriat, deoarece începuse să se tragă în plin, am fugit spre fântâna de la universitate. Lângă mine a venit un civil care, binevoitor, mi-a zis că are maşina parcată pe str. Ion Mincu, lângă Arhitectură, şi s-a oferit să mă ducă acasă. Am avut încredere în el. Ajunşi pe str. Academiei, l-am văzut făcând un semn altui civil.

A apărut un ofiţer de la Armată care m-a prins de mâini şi m-a tras spre gangul de la Odeon. Au venit încă doi miliţieni şi cred că un soldat care m-a luat la bătaie cu pumnii şi picioarele. Mă întrebau de ce nu îi las să doarmă liniştiţi şi ce mi-a făcut tovarăşul Ceauşescu de îl huidui atât. A apărut un colonel de armată care, după ce mi-a dat doi pumni, m-a întrebat la fel „Ce ai cu tovarăşul Ceauşescu? Partidul ţi-a dat casă, de mâncare, loc de muncă şi tu faci pe nebunu?” Norocul meu a fost că dinspre Universitate au început să vină şi alte grupuri de demonstranţi. Preocupaţi să prindă şi alţi protestatari, am fost lăsat în paza unui soldat şi am reuşit să fug adăpostindu-mă timp de trei ore în scara unui imobil din Pasajul Victoriei.

Dan Sandu, 55 ani, muncitor

Dan Perjovschi

”Am crezut că este nevoie de o expoziție ca aceasta, pentru ca miile de sibieni din fotografiisă depună mărturie pentru curajul dovedit și libertatea câștigată în Sibiu, atunci în zilele lui decembrie ‘89, înfruntând dictatura cu riscul și cu prețul vieții.

Cu ochii în televizor și așteptând de 20 de ani ca cei de la București să ne rezolve probemele, chiar și unii dintre cei care au fost atunci în stradă au ajuns să creadă, că de fapt nu a fost nici o revoluție, ci a fost o lovitură de stat, ori una militară. Ei au uitat ce au trăit, au crezut însă ce le-au spus cei care au stat atunci în spatele perdelelor. Nu manipularea ne-a scos pe noi  în stradă, ci disperarea și lezarea gravă a demnității noastre ! Manipularea este aceasta care îi face pe unii să creadă că nu a fost nici o revoluție.

Iar dacă nemonclatura comunistă a ajuns atunci din nou la putere și a făcut reformă în felul și în interesul ei, aceasta este doar răspunderea poporului care a hotărât prin vot ce să facă cu libertatea pe care noi am câștigat-o.

Acum 20 de ani, în demnitatea zilei de 22 decembrie ieșeam din casă convins că nu voi mai prinde seara acelei zile. Participasem la manifestațiile din 21 decembrie și hotărâsem că în ziua de 22 decembrie vom merge până la capăt. Nu era cale de întoarcere. Mi-am sărutat la plecare soția și fiica de 3 ani și am plecat la demonstrație. Am fost în încleștarea de ka Miliție unde am încercat negocierea unei solușii fără vărsare de sânge, am alungat un trăgător aflat pe acoperișul facultății și care ținea sub tirul său Casa Armatei, am căutat ”teroriști” în podurile caselor din care se trăgea atunci asupra spitalului, am făcut consiliu de război în biroul lui Nicu Ceaușescu în așteptarea forțelor de represiune care veneau spre Sibiu. Am făcut multe în acele zile, ca un om liber alaturi de alți oameni liberi și nici măcar nu am murit. A fost terore și foc, dar afost sărbătoarea descătușării, am fost fericiți că suntem liberi ! ”

Sursa: un pliant de la expoziția de la Sibiu, 2009, decembrie

Autor: Dan Toader

Fotografiile au fost realizate pe 17 Decembrie 1989 de Constantin Duma.

Partea I

Partea II

Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe calea Buziaşului şi Girocului spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Soprin Oprea urcat pe un bloc transformator le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile[2]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanţii turnau pe trotuare şi pe şosea păcură şi dădeau foc.      

Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10 000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu[3]. „Acolo, în faţa lăcaşului lui Dumnezeu, am înţeles că nu există loc pe lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptăţile vieţii să-şi găsească alinare”, consemna mai târziu unul dintre participanţi, profesorul Costel Balint[4]. De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate: Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei pentru a chema şi alţi timişoreni şi apoi, cu efective sporite a se reîntoarce la Catedrală. În conştiinţa multora Catedrala era locul ce insufla siguranţă şi încredere în izbânda acţiunii începute împotriva unui regim ateu şi opresiv.

De aceea, a doua zi, în 17 decembrie, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”[5], Catedrala a fost una dintre zonele fierbinţi ale oraşului asediat de forţele represive. În jurul orei 15, sute de demonstranţi s-au adunat în faţa Catedralei scandând lozinci: „Libertate!”, „Democraţie!”, „Alegeri libere!”, „Jos dictatorul!” etc. O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul de militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil în faţa Primăriei municipiului Timişoara.

Apropiindu-se la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor s-au reîntors în faţa Catedralei[6]. Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau dinspre Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului, Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi Calea Lipovei, Astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17, numărul demonstranţilor a ajuns la peste 5000[7]. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeţi, dar, în acele momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranţi[8]. Probabil că teama i-a făcut pe mulţi să creadă că în spaţiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forţele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor care l-au slujit pe Ceauşescu până în ultimul moment. În logica celor fără Dumnezeu se putea face orice pentru a rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile dobândite prin obedienţă şi servilism.

La orele 17, o parte dintre demonstranţi vor încerca din nou să rupă cordonul de militari din faţa Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de emisie-recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordonului de militari, primarul Petre Moţ făcea apel la calm şi linişte[9]. Între timp numărul demonstranţilor creşte, mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări şi a le aprinde. Pe feţele multora se citea o înverşunare şi chiar o încrâncenare extraordinară”[10] ce lăsa impresia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie opriţi.”

După orele 19, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în perimetrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă s-a deschis foc asupra celor aflaţi în faţa Catedralei din partea militarilor aflaţi în zona Primăriei. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!” etc.[11] După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război.

Cuprinsă de panică, mulţimea încerca să se salveze fugind în toate părţile. Şi totuşi, au căzut atunci pe platoul din faţa Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric Antal – „vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”[12]. Tot atunci, în colţul Catedralei, pe linia de tramvai un TAB a trecut peste o femeie ucigând-o pe loc.

Represiunea, de o violenţă fără precedent în istoria contemporană a României a continuat până spre orele 22, iar rezultatul ei a fost de-a dreptul îngrozitor: 8 morţi şi 32 de răniţi prin împuşcare[13].

Din păcate, şi în ziua de 18 decembrie Catedrala va fi loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni. După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuţie telefonică, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Ion Coman să pună „câini şi Miliţie călare pe populaţia din Timişoara”, spre seară, deranjată de prezenţa tinerilor pe treptele Catedralei cu lumânări aprinse, într-o criză de evidentă nebunie, va da un ordin şi mai aberant: «Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!»[14]. Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor aflaţi pe treptele Catedralei fiind ucişi Sorin Leia,( 23 ani) Ioan Măriuţac( 20 ani )şi Vasile Nemţoc,(19 ani) iar alţi 4 demonstranţi Gliguţă Avram, Huţanu Crenguţa, Baitan Constantin şi Cioraza Avram fiind răniţi.

Evenimentele tragice din 18 decembrie au dat naştere, după răsturnarea dictaturii comuniste, unor interpretări tendenţioase. Din dorinţa de senzaţional, sau pentru a se lovi în imaginea Bisericii Ortodoxe Române s-a susţinut ideea că în acea zi uşile Catedralei  erau închise, împiedicându-se astfel, refugierea tinerilor în lăcaşul sfânt. Imaginaţia unora depăşea orice barieră a logicii sau a bunului simţ, afirmându-se că totul era premeditat existând o înţelegere între autorităţile comuniste şi conducerea Mitropoliei Banatului, astfel că “ pe treptele Catedralei, cu uşile ferecate, au fost ucişi câţiva copii.Cineva de la Mitropolie dăduse dispoziţie ca uşile să fie şi au fost zăvorâte în clipa când demonstraţii voiau să se refugieze din bătaia armelor automate.Cine oare să fi dat o astfel de dispoziţie demenţială ?” [15]

Realitatea a fost alta, uşile Catedralei nu numai că erau deschise, dar zeci de tineri intrau şi  ieşeau din Catedrală pentru a se ruga şi a cumpăra lumânări, iar în timpul calvarului din faţa lăcaşului sfânt mulţi demonstranţi s-au refugiat din faţa gloanţelor în lăcaş.Huţanu Crenguţa, muncitoare la Agrosem, împuşcată în acele momente mărturisea la proces: “In faţa Catedralei erau strânşi 2000-3000 de oameni, care scandau “Jos Ceauşescu ! “ , “ Jos  dictatura !” ,    „ Libertate” .Am început să strig şi eu aceleaşi lozinci … La un moment dat, am simţit o arsură la cap; mi s-a făcut rău şi mi-am pierdut cunoştinţa.M-am trezit în Catedrală ,unde un preot făcea slujbă”[16] Acelaşi moment era relatat  şi de Cornel Moldovan, muncitor la Ocolul Silvic Timisoara şi consemnat în cotidianul „ Renaşterea bănăţeană” din 22 iunie 1990:” Am primit ceasul, era 16,40 şi am intrat în încăperea propriu-zisă a Catedralei. Am văzut, în stânga, rând la lumânări şi alte şase persoane în faţa altarului.M-am întors în hol şi am văzut întins în dreapta (cum ieşeam) un tânăr de peste 25 de ani ( ! ) brunet, ( Sorin Leia – n.n. ) îmbrăcat într-un costum negru, modest, cu pleoapele închise, iar globii oculari  ieşiţi proeminent din orbite. Era împuşcat în tâmpla stângă”.

Acelaşi moment al uciderii lui Sorin Leia este descris şi de  Gliguţa Avram, rănit şi el pe treptele Catedralei: „ Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră miliţienii care erau postaţi cum am amintit, au tras un foc de avertisment.Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală.Catedrala  are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând  să ne strecurăm înăuntru.Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă.Am simţit ca o arsură, am băgat capul la cutie şi m-am strecurat încet-încet înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au târât în Catedrală”[17].

Uşile Catedralei s-au închis în acea seară, doar atunci când demonstranţii care au dorit să se refugieze înăuntru au făcut-o, aşa cum consemna şi cpt.Grigore Taşcău  în nr.10 /1990 al ziarului „ Timişoara” : „ Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală spre incinta Catedralei. A căzut împuşcat în cap, tânărul Sorin Leia, care în scurt timp a şi murit în pronaus.O parte de manifestanţi s-a refugiat în parcuri. Mulţimea intrată în Catedrală, împreună cu preotul Ioan Radu, a închis uşile de la intrare, pe  trepte şi în preajma acestora ne mai rămănând nici o persoană… Intr-un târziu, s-au deschis uşile Catedralei şi a ieşit o persoană care a strigat după o ambulanţă. La scurt timp au sosit două maşini ale salvării, în una din ele fiind îmbarcat trupul neînsufleţit al tânărului Sorin Leia. Refugiaţii din Catedrală au ieşit pe uşa laterală din dreapta, uşa deschisă de părintele Victor Miţiga  şi de diaconul Eugen  Blendaru”.

In ceea ce priveşte o aluzivă implicare sau neimplicare a conducerii Mitropoliei Banatului în evenimentele lui decembrie 1989 lucrurile sunt şi mai clare,Inalt Prea Sfinţitul Nicolae fiind în acele zile la o întâlnire a tuturor bisericilor ortodoxe organizată de Patriarhia din Constantinopol , întorcându-se în Timişoara în  23 decembrie şi manifestânudu-se  fără echivoc în aprecierea spiritului de jertfă a timişorenilor. [18]

Începând cu ziua de 20 decembrie, spaţiul dintre Catedrală şi Operă va fi ocupat de către timişoreni până la victoria  Revoluţiei, fiind locul unde zeci de mii de timişoreni au ascultat Proclamaţia de la Timişoara, au  primit mult aşteptatul mesaj al prăbuşirii dictaturii ceauşiste.

Că în zilele fierbinţi, de eroism şi jertfă ale lui decembrie 1989 Catedrala Ortodoxă din Timişoara era un loc de speranţă şi refugiu pentru miile de timişoreni animaţi de sentimente contradictorii, de la teamă şi de nădejde până la încrâncenare şi încredere în victoria revoluţiei, o dovedesc şi zecile de mărturii consemnate în cele cinci volume ale Procesului de la Timişoara, publicate prin strădania lui Traian Orban şi Milin Miodrag.

[2] Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 109

[3] Miodrag Milin, op. cit., p. 39

[4] Costel Balint, 1989 Timişoara în decembrie, Timişoara, Edit. Helicon, 1992, p. 16

[5] Miodrag Milin, op. cit., p. 67

[6] Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 1879

[7] Marius Mioc, op. cit., p. 102

[8] Procesul de la Timişoara, vol. IV, p. 2273

[9] Ibidem, p. 1880

[10] Ibidem,  p.2227

[11] Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 968

[12] Procesul de la Timişoara, vol. V, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Edit. Mirton, 2007, p. 2940

[13] Marius Mioc, Revoluţia, fără mistere, Timişoara Edit. „Almanahul Banatului”, 2002, p. 210-212; Costel Balint, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara Edit. Brumar, 2005, p. 190-218

[14] Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1352

[15] Nicolae Danciu Petriceanu,Tot ce am pe suflet,Baia Mare,1995, p.203

[16] Procesul de la Timisoara, vol.IV,p.2376

[17] Marius Mioc,Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost,Timişoara,Edit.Brumar,1997,p.33.

[18] „România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie 1992.

Sursa:  prof. dr. Dumitru Tomoni

La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima.

Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital.

In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta.  Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.”

Articolul complet: Formula-AS

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă.

Împuşcat cu gloanţe dum-dum
Potrivit mărturiilor unor prieteni care l-au însoţit în acea zi fatidică, Florin Butiri a ajuns pe strada Nuferilor unde şi-a găsit sfîrşitul. Povesteşte sora sa Ruxandra: “Pe la 3-4 după-amiază, în ziua de sîmbătă 23 a venit cineva acasă şi ne-a anunţat că Florin a fost împuşcat. Cu chiu, cu vai am aflat că e la Spitalul Militar. Acolo n-am putut să-l vedem, ni s-a spus că e împuşcat în picior şi că o să se facă bine. Era în noaptea de 23 spre 24 decembrie. Duminică, pe 24, ni s-a zis că de fapt e împuşcat şi în abdomen şi că nu se ştie dacă o să mai traiască. Am rămas blocaţi…cum de prima dată nu ne-au spus că a fost împuşcat şi în abdomen?! Cert e că marţi dimineaţa, pe 26, era mort! Îi amputaseră piciorul stîng, însă organismul i-a cedat. La spital, părinţii mei s-au întîlnit cu generalul Victor Stănculescu, care le-a explicat că Florin ar fi fost împuşcat cu gloanţe explozive, aşa-numitele dum-dum”.

Încerca să stingă un incendiu
Familia a aflat ulterior ce la prietenii care l-au însoţit în ziua aceea cum s-a întîmplat. Florin a ajuns pe strada Nuferilor, lîngă direcţia RATB, unde ardea o casă. S-a dus să-i ajute pe proprietari, iar cei care erau cu el au povestit că din casa respectivă, o vilă, a început să se tragă. Au apărut 2 inşi îmbrăcaţi în salopete de muncitori care au început să tragă în cei care încercau să stingă incendiul. Florin a fost singurul atins de gloanţe. A căzut la pămînt şi spunea că-i e sete. A fost urcat într-o maşină şi dus la spital. Restul se ştie…

“Nu ne-au spus nimic”
Ruxandra continuă: “În anii următori, părintii mei au încercat mereu să afle cine l-a omorît pe Florin. <>, a fost răspunsul autorităţilor române, însă nimic pînă în ziua de azi. Anchetatorii ne spuneau că armata a fost de vină, însă n-am primit niciodată vreo informaţie concretă. Mama a murit acum 15 ani fără să ştie cine i-a ucis feciorul, iar tata de fiecare dată cînd vine decembrie nu mai ştie de capul lui”. La 20 de ani de la moartea lui Florin, familia Butiri nu ştie încă cine i-a răpit lumina ochilor!

“Florin era un băiat super. La fizicul lui, avea un viitor strălucit ca rugbyst. Nu era genul care sărea la bătaie, mai mult gura de el. Mare păcat că s-a stins aşa”
Silviu Toncea, fost căpitan Triumf în ‘89

Sursa: GSP