Eroii nu mor niciodata

”Tot in seara de 17 decembrie, sotii Lungu, impreuna cu fetita lor, Cristina, de numai doi ani, se intorceau spre casa dintr-o vizita.

La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima.

Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital.

In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta.  Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.”

Articolul complet: Formula-AS

Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis.

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă. Read more »

Petre Astafei, fratele atletei Alina Astafei, era rugbyst şi juca aripă la Rapid. Era proaspăt însurat şi nu împlinise 23 de ani cînd a fost omorît la Revoluţia din ‘89

La 20 de ani de la tragedie, Caterina Astafei (67 de ani) îşi plînge încă fiul. Petre era rugbyst la Rapid. Juca aripă.

Nu făcuse 23 de ani cînd a fost împuşcat. “Era vineri, 22 decembrie. Înainte cu o zi, îl implorasem pe Petre să nu meargă în Piaţa Revoluţiei.

Dar nu m-a ascultat!”, îşi aminteşte cu tristeţe mama rugbystului. Read more »

Bogdan Şerban Stan avea 21 de ani în decembrie 1989. Era rugbyst şi juca aripă la Rapid. Mama sa a încercat să-i găsească singură pe cei care l-au împuşcat, dar n-a reuşit

De 20 de ani, Elena Băncilă, mama lui Bogdan Şerban Stan, un alt rugbyst omorît la Revoluţia din 89, caută adevărul. De atunci, singură într-un apartament din Militari, de pe strada “Erou Bogdan Şerban Stan”, femeia îşi tot aşteaptă acasă băiatul, de Crăciun.

Pe baricada de la Inter
Pe 21 decembrie 1989, Bogdan a mers la mitingul organizat de Ceauşescu. Apoi, împreună cu alţi tineri a plecat în Piaţa Universităţii. Noaptea de 21 spre 22 decembrie şi-a petrecut-o pe celebra baricadă de la Inter, printre gloanţe.

Bogdan a fost în prima linie. El a adus atunci,  în mijlocul pieţii, camionul pe care s-a clădit rezistenţa baricadei. Spre dimineaţă, Bogdan a ajuns acasă. “Mami, e nenorocire pe străzi! Au tras în noi, un băiat a fost împuşcat în braţele mele!“.

“Sînt mîndră de copilul meu, este un erou, un băiat care la 21 de ani a crezut în libertate!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

“Dacă mor, să ai grijă de sora mea!”
După numai cîteva ore de somn, pe 22 decembrie, Bogdan s-a îmbrăcat în negru, în semn de doliu pentru cei morţi lîngă el cîteva ore mai devreme, şi a plecat la serviciu.  Ultimul dialog dintre mamă şi fiu e sfîşietor: “Promite-mi că vii acasă, că nu te mai duci nicăieri!”. “Mami, în viaţa fiecărui om există un tren! Trebuie să ştii cînd să-l prinzi, pentru mine acest tren este acum! Acum ori niciodată! E şansa vieţii mele! Dacă o să mor, să ai grijă de sora mea!“, a spus băiatul. Apoi, a sărutat-o. A fost ultima oară. Read more »

Gazeta încheie seria dezvăluirilor despre sportivii ucişi în Revoluţie cu povestea unui alt rugbyst, de la Energia. Cristi Toporan avea 22 de ani cînd a murit împuşcat în cap la Televiziune

“Cristi era un suflet mare. A murit lîngă mine”, povesteşte Nicu Zoe, fostă aripă în echipa de rugby de la Energia la sfîrşitul anilor ‘80. Este ultimul om care a vorbit cu Toporan, unul dintre miile de eroi anonimi ai Revoluţiei.

Visa la “națională”
Cristi Toporan era unul dintre jucătorii care promiteau enorm în rugbyul românesc. Cu un fizic impresionant, 1,90 m şi 90 de kilograme, juca linia a III-a. Voia să ajungă la echipa naţională. N-a mai apucat să-şi împlinească visul.

“Să scăpăm de comuniştii ăştia!”
De pe 21 decembrie, cînd Revoluţia a explodat şi la Bucureşti, Cristi n-a mai dat pe acasă. A fost peste tot, unde se putea da o mînă de ajutor, unde se putea ridica o baricadă împotriva comunismului.

Pe 23 decembrie s-a întîlnit la Televiziune cu un coleg de echipă, Nicu Zoe. Acesta îşi aminteşte: “Venise cu livretul militar şi cu buletinul, să poată lua o armă. Îmi tot spunea că vrea să ajute armata. “Vreau să scăpăm odată de comuniştii ăştia care ne-au nenorocit!”, repeta într-una. După ce a luat arma, au început nişte rafale de mitralieră groaznice. Am văzut cu coada ochilor, în timp ce încercam să mă feresc, cum a fost împuşcat. Dar în nebunia aceea n-am reuşit să-l mai găsesc”. Read more »

“Cati mai au de murit, ca sa aflam in sfarsit …

…ca oameni PREA multi au murit ?”

(Florian Pittis – Vanare de vant)

In seara de 17 decembrie, pe la ora 10, Lungu Anca (mama, nascuta in 11 februarie 1958 la Timisoara, inginera la TMUCB) se intorcea acasa cu sotul Doru si cu fetita Lungu Cristina (nascuta in 14 martie 1987 la Arad) in virsta de 2 ani, de la niste prieteni. La coltul strazilor Negoiu si Aries (capatul dinspre centru al Caii Girocului) s-au oprit sa discute cu doi tineri despre manifestatiile din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau impuscaturi si huruit de tancuri. Deodata, fetita care era intre cei doi parinti, a cazut. Au crezut ca i-a venit rau dar, cind au luat-o in brate, au vazut ca ii curge singe din coltul gurii. In noaptea respectiva fetita a murit.

Apro Mihai (nascut in 1 februarie 1958 la Ghiroda Veche – jud. Timis, lacatus la Intreprinderea de Autoturisme, 2 copii, ars la crematoriu) locuia in decembrie 1989 in zona Caii Girocului. In 17 decembrie, pe la ora 21, auzind zgomotul manifestatiilor, a iesit afara. Dupa o ora si jumatate sotia Apro Ioana s-a dus dupa el si i-a zis sa vina acasa. Mihai a raspuns ca el “sta sa lupte”. Sotia s-a intors singura si, de atunci, nu l-a mai vazut.

Read more »

Discutiile despre eroii Revolutiei sunt de multe ori inselatoare – ele lasa impresia ca majoritatea oamenilor s-au revoltat si au dat dovada de un curaj nebanuit. Generalizarile de genul “timisorenii au iesit in strada pe 16 decembrie” sau “Bucurestiul a fost pe baricade in noaptea de 21 spre 22 decembrie” pot mistifica faptul ca, pana la fuga dictatorului Nicolae Ceausescu, doar o minoritate a infruntat regimul comunist.
Odata constientizata taria de caracter a minoritatii ce isi apara ideile, putem realiza cat de greu a fost eroilor Revolutiei sa lupte pentru o cauza ce parea irealizabila in ochii celorlalti.
Titlul post-ului este luat din ultima insemnare a jurnalului pe care il tinea Martirul Vinerian Badoi. Iat-o in intregime: De ce toti care puteau face ceva au stat cu mainile in san? Poate de frica. Doamne, cum poti sa tragi in oameni, in femei, in copii?! Sa fie judecati si condamnati toti, incepand cu comandantul suprem si terminand cu ultimul soldat care a tras.
Vinerian Badoi realiza, cu o zi inainte de moarte, situatia imorala in care, ca sa fim sinceri, ne aflam noi – cei care nu ieseam in strada desi uram din toata inima sistemul comunist.
Lui nu ii era frica sa dea lectii de curaj celor din jur. Ajuns la serviciu a doua zi, el a facut un lucru care ii punea mari probleme pe viitor: si-a intrebat public colegii de serviciu daca vor sa mearga cu el la izbucnirea anticomunista ce se prefigura in centrul Bucurestiului. In stilul epocii de trista amintire, nimeni nu s-a miscat. Insa Martirul Vinerian Badoi, cu o luciditate tragica asemenea lui Liviu Babes, a refuzat sa se supuna majoritatii imorale si fricoase.
Ulterior, un coleg l-a zarit in centru strigand Jos Comunismul, Jos Ceausescu si Vrem Libertate inainte de a fi ucis. El a facut ce trebuia sa faca fiecare roman cu coloana vertebrala: sa isi sustina democratic convingerile.
Amintiti-va de Martirul Vinerian ucis de comunisti! Amintiti-va pentru a nu se mai intampla vreodata!

Pentru multi din noi, Revolutia este o notiune indepartata iar martirii ei sunt persoane necunoscute. Doar in aparenta… daca incercam sa cunoastem un erou al Revolutiei plecat prea devreme dintre noi – din cele spuse de prietenii si familia lui – incepem sa vedem omul care a stat in spatele martirului.

Unul din acesti oameni a fost Mihai Lucretiu Gatlan. La doar 19 ani, el a reusit ce altii nu fac o viata intreaga: sa iasa mental din camasile de forta ale sistemului.

In timpul comunismului, statul dorea sa taci si sa faci ce ti se spune – Mihai discuta deschis cu prietenii despre nedreptatile dictaturii, despre ce aflau de la postul de radio Europa Libera la care activau dizidentii romani emigrati in Occident. Statul dorea sa asculti ce spune el si sa crezi in ce spune el. Mihai asculta muzica rock, fiind un fan inrait al trupei Iris mai ales de cand fusesera proscrisi, si credea in Dumnezeu chiar daca religia era practic interzisa.

Pe 21 decembrie 1989, Mihai a fost in strada pentru a iesi efectiv din camasile de forta ale comunismului. A lasat pentru o zi discutiile, muzica rock si cartile crestin-ortodoxe.

Prezent la baricada de la Sala Dalles, a strigat Libertate si s-a comportat in consecinta… a invins frica interioara cultivata de ideologia comunista si a invins soldatii scosi in strada de statul comunist. Ei ar fi vrut ca el sa fuga insa Martirul Mihai a ramas pe loc. Ei ar fi vrut sa il infricoseze cu pustile insa Martirul Mihai le-a oferit flori. Ei ar fi vrut ca nimeni sa nu stie de mortii Timisoarei insa Martirul Mihai indemna oamenii sa se roage pentru timisoreni. Read more »