Zvon aruncat, acum infirmat: Catedrala ortodoxă din Timişoara NU şi-a închis porţile
În decembrie 1989, când timişorenii s-au decis să pună capăt deceniilor de umilinţă şi minciună, Catedrala a fost un loc de îmbărbătare şi speranţă, dar şi un altar de jertfă. Nu întâmplător, în prima zi de confruntare deschisă cu forţele represive, grupuri de timişoreni, după primul atac al sediului Comitetului Judeţean P.C.R., s-au regrupat în Piaţa Maria şi de acolo au pornit, peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea, mecanic la Electrometal Timişoara.[1] Atunci demonstranţii credeau cu justificată naivitate că în faţa Catedralei nu li se putea întâmpla nimic rău, locul având o semnificaţie aparte. Celor peste 1000 de demonstranţi, Sorin Oprea le-a cerut să revină mereu, în fiecare zi, inclusiv a doua zi, la orele 10, în faţa Catedralei, pentru că doar uniţi vor putea să facă faţă aparatului represiv mobilizat de conducerea centrală şi locală a partidului.
Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe calea Buziaşului şi Girocului spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Soprin Oprea urcat pe un bloc transformator le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile[2]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanţii turnau pe trotuare şi pe şosea păcură şi dădeau foc.
Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10 000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu[3]. „Acolo, în faţa lăcaşului lui Dumnezeu, am înţeles că nu există loc pe lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptăţile vieţii să-şi găsească alinare”, consemna mai târziu unul dintre participanţi, profesorul Costel Balint[4]. De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate: Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei pentru a chema şi alţi timişoreni şi apoi, cu efective sporite a se reîntoarce la Catedrală. În conştiinţa multora Catedrala era locul ce insufla siguranţă şi încredere în izbânda acţiunii începute împotriva unui regim ateu şi opresiv.
De aceea, a doua zi, în 17 decembrie, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”[5], Catedrala a fost una dintre zonele fierbinţi ale oraşului asediat de forţele represive. În jurul orei 15, sute de demonstranţi s-au adunat în faţa Catedralei scandând lozinci: „Libertate!”, „Democraţie!”, „Alegeri libere!”, „Jos dictatorul!” etc. O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul de militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil în faţa Primăriei municipiului Timişoara.
Apropiindu-se la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor s-au reîntors în faţa Catedralei[6]. Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau dinspre Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului, Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi Calea Lipovei, Astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17, numărul demonstranţilor a ajuns la peste 5000[7]. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeţi, dar, în acele momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranţi[8]. Probabil că teama i-a făcut pe mulţi să creadă că în spaţiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forţele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor care l-au slujit pe Ceauşescu până în ultimul moment. În logica celor fără Dumnezeu se putea face orice pentru a rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile dobândite prin obedienţă şi servilism.
La orele 17, o parte dintre demonstranţi vor încerca din nou să rupă cordonul de militari din faţa Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de emisie-recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordonului de militari, primarul Petre Moţ făcea apel la calm şi linişte[9]. Între timp numărul demonstranţilor creşte, mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări şi a le aprinde. Pe feţele multora se citea o înverşunare şi chiar o încrâncenare extraordinară”[10] ce lăsa impresia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie opriţi.”
După orele 19, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în perimetrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă s-a deschis foc asupra celor aflaţi în faţa Catedralei din partea militarilor aflaţi în zona Primăriei. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!” etc.[11] După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război.
Cuprinsă de panică, mulţimea încerca să se salveze fugind în toate părţile. Şi totuşi, au căzut atunci pe platoul din faţa Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric Antal – „vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”[12]. Tot atunci, în colţul Catedralei, pe linia de tramvai un TAB a trecut peste o femeie ucigând-o pe loc.
Represiunea, de o violenţă fără precedent în istoria contemporană a României a continuat până spre orele 22, iar rezultatul ei a fost de-a dreptul îngrozitor: 8 morţi şi 32 de răniţi prin împuşcare[13].
Din păcate, şi în ziua de 18 decembrie Catedrala va fi loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni. După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuţie telefonică, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Ion Coman să pună „câini şi Miliţie călare pe populaţia din Timişoara”, spre seară, deranjată de prezenţa tinerilor pe treptele Catedralei cu lumânări aprinse, într-o criză de evidentă nebunie, va da un ordin şi mai aberant: «Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!»[14]. Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor aflaţi pe treptele Catedralei fiind ucişi Sorin Leia,( 23 ani) Ioan Măriuţac( 20 ani )şi Vasile Nemţoc,(19 ani) iar alţi 4 demonstranţi Gliguţă Avram, Huţanu Crenguţa, Baitan Constantin şi Cioraza Avram fiind răniţi.
Evenimentele tragice din 18 decembrie au dat naştere, după răsturnarea dictaturii comuniste, unor interpretări tendenţioase. Din dorinţa de senzaţional, sau pentru a se lovi în imaginea Bisericii Ortodoxe Române s-a susţinut ideea că în acea zi uşile Catedralei erau închise, împiedicându-se astfel, refugierea tinerilor în lăcaşul sfânt. Imaginaţia unora depăşea orice barieră a logicii sau a bunului simţ, afirmându-se că totul era premeditat existând o înţelegere între autorităţile comuniste şi conducerea Mitropoliei Banatului, astfel că “ pe treptele Catedralei, cu uşile ferecate, au fost ucişi câţiva copii.Cineva de la Mitropolie dăduse dispoziţie ca uşile să fie şi au fost zăvorâte în clipa când demonstraţii voiau să se refugieze din bătaia armelor automate.Cine oare să fi dat o astfel de dispoziţie demenţială ?” [15]
Realitatea a fost alta, uşile Catedralei nu numai că erau deschise, dar zeci de tineri intrau şi ieşeau din Catedrală pentru a se ruga şi a cumpăra lumânări, iar în timpul calvarului din faţa lăcaşului sfânt mulţi demonstranţi s-au refugiat din faţa gloanţelor în lăcaş.Huţanu Crenguţa, muncitoare la Agrosem, împuşcată în acele momente mărturisea la proces: “In faţa Catedralei erau strânşi 2000-3000 de oameni, care scandau “Jos Ceauşescu ! “ , “ Jos dictatura !” , „ Libertate” .Am început să strig şi eu aceleaşi lozinci … La un moment dat, am simţit o arsură la cap; mi s-a făcut rău şi mi-am pierdut cunoştinţa.M-am trezit în Catedrală ,unde un preot făcea slujbă”[16] Acelaşi moment era relatat şi de Cornel Moldovan, muncitor la Ocolul Silvic Timisoara şi consemnat în cotidianul „ Renaşterea bănăţeană” din 22 iunie 1990:” Am primit ceasul, era 16,40 şi am intrat în încăperea propriu-zisă a Catedralei. Am văzut, în stânga, rând la lumânări şi alte şase persoane în faţa altarului.M-am întors în hol şi am văzut întins în dreapta (cum ieşeam) un tânăr de peste 25 de ani ( ! ) brunet, ( Sorin Leia – n.n. ) îmbrăcat într-un costum negru, modest, cu pleoapele închise, iar globii oculari ieşiţi proeminent din orbite. Era împuşcat în tâmpla stângă”.
Acelaşi moment al uciderii lui Sorin Leia este descris şi de Gliguţa Avram, rănit şi el pe treptele Catedralei: „ Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră miliţienii care erau postaţi cum am amintit, au tras un foc de avertisment.Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală.Catedrala are uşă dublă, dar la îmbulzeală una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm înăuntru.Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă.Am simţit ca o arsură, am băgat capul la cutie şi m-am strecurat încet-încet înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au târât în Catedrală”[17].
Uşile Catedralei s-au închis în acea seară, doar atunci când demonstranţii care au dorit să se refugieze înăuntru au făcut-o, aşa cum consemna şi cpt.Grigore Taşcău în nr.10 /1990 al ziarului „ Timişoara” : „ Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală spre incinta Catedralei. A căzut împuşcat în cap, tânărul Sorin Leia, care în scurt timp a şi murit în pronaus.O parte de manifestanţi s-a refugiat în parcuri. Mulţimea intrată în Catedrală, împreună cu preotul Ioan Radu, a închis uşile de la intrare, pe trepte şi în preajma acestora ne mai rămănând nici o persoană… Intr-un târziu, s-au deschis uşile Catedralei şi a ieşit o persoană care a strigat după o ambulanţă. La scurt timp au sosit două maşini ale salvării, în una din ele fiind îmbarcat trupul neînsufleţit al tânărului Sorin Leia. Refugiaţii din Catedrală au ieşit pe uşa laterală din dreapta, uşa deschisă de părintele Victor Miţiga şi de diaconul Eugen Blendaru”.
In ceea ce priveşte o aluzivă implicare sau neimplicare a conducerii Mitropoliei Banatului în evenimentele lui decembrie 1989 lucrurile sunt şi mai clare,Inalt Prea Sfinţitul Nicolae fiind în acele zile la o întâlnire a tuturor bisericilor ortodoxe organizată de Patriarhia din Constantinopol , întorcându-se în Timişoara în 23 decembrie şi manifestânudu-se fără echivoc în aprecierea spiritului de jertfă a timişorenilor. [18]
Începând cu ziua de 20 decembrie, spaţiul dintre Catedrală şi Operă va fi ocupat de către timişoreni până la victoria Revoluţiei, fiind locul unde zeci de mii de timişoreni au ascultat Proclamaţia de la Timişoara, au primit mult aşteptatul mesaj al prăbuşirii dictaturii ceauşiste.
Că în zilele fierbinţi, de eroism şi jertfă ale lui decembrie 1989 Catedrala Ortodoxă din Timişoara era un loc de speranţă şi refugiu pentru miile de timişoreni animaţi de sentimente contradictorii, de la teamă şi de nădejde până la încrâncenare şi încredere în victoria revoluţiei, o dovedesc şi zecile de mărturii consemnate în cele cinci volume ale Procesului de la Timişoara, publicate prin strădania lui Traian Orban şi Milin Miodrag.
[1] Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie 89, Timişoara, 1990, p. 36; vezi şi Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990, p. 60
[2] Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 109
[3] Miodrag Milin, op. cit., p. 39
[4] Costel Balint, 1989 Timişoara în decembrie, Timişoara, Edit. Helicon, 1992, p. 16
[5] Miodrag Milin, op. cit., p. 67
[6] Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 1879
[7] Marius Mioc, op. cit., p. 102
[8] Procesul de la Timişoara, vol. IV, p. 2273
[9] Ibidem, p. 1880
[10] Ibidem, p.2227
[11] Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 968
[12] Procesul de la Timişoara, vol. V, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara, Edit. Mirton, 2007, p. 2940
[13] Marius Mioc, Revoluţia, fără mistere, Timişoara Edit. „Almanahul Banatului”, 2002, p. 210-212; Costel Balint, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara Edit. Brumar, 2005, p. 190-218
[14] Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 1352
[15] Nicolae Danciu Petriceanu,Tot ce am pe suflet,Baia Mare,1995, p.203
[16] Procesul de la Timisoara, vol.IV,p.2376
[17] Marius Mioc,Revoluţia de la Timişoara aşa cum a fost,Timişoara,Edit.Brumar,1997,p.33.
[18] „România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie 1992.
Sursa: prof. dr. Dumitru Tomoni
Tags: adevar, catedrala nu si-a inchis usile, catedrala revolutionari, catedrala timisoara, manipulare, minciuna, revolutie 89, scarile catedralei, timisoara