Eroii nu mor niciodata

În ziua de 21 decembrie 1989, am fost arestat în zona de la Universitate, unde participasem la manifestaţie. Ne-au aruncat în dube ca pe sacii de cartofi. Erau răniţi, oameni cu maxilarele zdrobite, nasuri rupte, mâini şi picioare fracturate, ochi scoşi. Am fost duşi direct la Jilava, după o plimbare de o oră, o ora şi jumătate prin oraş.

În zona penitenciarului unde mă aflam erau circa 400 de arestaţi, mulţi cu răni foarte grave şi care erau lăsaţi de izbelişte. Toată noaptea, de afară s-au auzit împuşcături. Mie nu mi s-a luat interogatoriu. A doua zi, pe la ora 16, ne-au eliberat.

Până în prezent a fost un dezinteres total faţă de ceea ce ni s-a întâmplat şi Ion Iliescu nu este străin de tergiversarea dosarelor privind revoluţia. Acest personaj poartă răspunderea pentru tot ceea ce s-a întâmplat.

Nicolae Bănuţoiu, 40 ani, rănit şi reţinut

si ea bate, bate, bate…

Mitingul lui Ceauşescu se spărsese şi lumea începuse să vină la Universitate. La str. batiştei şi în zona rondului de la Universitate apăruseră forţele de ordine dispuse în cordoane: scutieri de la U.S.L.A., miliţieni şi civili care, de la o poştă, se vedea că sunt de la securitate. Pe la ora 16, am plecat spre Piaţa Romană, în zona unde se află acum restaurantul McDonald’s. Strada care ducea spre magazinul Eva era blocată de U.S.L.A. şi miliţie.

La un moment dat am auzit un ordin, s-a strigat ceva de genul „Acuma!”.Scutierii au început să se deplaseze spre noi lovind cu bastoanele în scutur. Au format un cordon în jurul nostru. Am încercat să fug. Cei de la U.S.L.A. s-au dat în lături şi o hoardă de miliţieni s-a năpustit asupra noastră. Câţiva civili au început să tragă în oameni din grupul nostru pe care apoi îi predau miliţienilor. Pe mine m-a prins un civil îmbrăcat cu o haină lungă, de culoare albastră. Aproape imediat m-au dat „în grija” unor miliţieni de la secţia 1. Am fost duşi la secţia 1, unde mai erau alte zeci de arestaţi înghesuiţi pe holuri şi prin birouri.

Am fost interogaţi, bătuţi. Noaptea am fost duşi la Miliţia Capitalei şi apoi la închisoarea Jilava. Aici a fost ceva de neînchipuit. Eram călcaţi în picioare. Un militar mă lovea cu cizmele în fluierul piciorului ameninţându-mă să spun tot ce ştiu despre capii revoltei. În timp ce eram bătut eram întrebat continuu cine este şeful meu şi ce am cu Ceauşescu, care are grijă de popor.

Dan Popescu, 40 ani

Bucuresti, 21 Decembrie 1989

Era trecut de ora 23. Fiind speriat, deoarece începuse să se tragă în plin, am fugit spre fântâna de la universitate. Lângă mine a venit un civil care, binevoitor, mi-a zis că are maşina parcată pe str. Ion Mincu, lângă Arhitectură, şi s-a oferit să mă ducă acasă. Am avut încredere în el. Ajunşi pe str. Academiei, l-am văzut făcând un semn altui civil.

A apărut un ofiţer de la Armată care m-a prins de mâini şi m-a tras spre gangul de la Odeon. Au venit încă doi miliţieni şi cred că un soldat care m-a luat la bătaie cu pumnii şi picioarele. Mă întrebau de ce nu îi las să doarmă liniştiţi şi ce mi-a făcut tovarăşul Ceauşescu de îl huidui atât. A apărut un colonel de armată care, după ce mi-a dat doi pumni, m-a întrebat la fel „Ce ai cu tovarăşul Ceauşescu? Partidul ţi-a dat casă, de mâncare, loc de muncă şi tu faci pe nebunu?” Norocul meu a fost că dinspre Universitate au început să vină şi alte grupuri de demonstranţi. Preocupaţi să prindă şi alţi protestatari, am fost lăsat în paza unui soldat şi am reuşit să fug adăpostindu-mă timp de trei ore în scara unui imobil din Pasajul Victoriei.

Dan Sandu, 55 ani, muncitor

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu pe 20 decembrie 1989:
“Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

Dan Perjovschi

”Am crezut că este nevoie de o expoziție ca aceasta, pentru ca miile de sibieni din fotografiisă depună mărturie pentru curajul dovedit și libertatea câștigată în Sibiu, atunci în zilele lui decembrie ‘89, înfruntând dictatura cu riscul și cu prețul vieții.

Cu ochii în televizor și așteptând de 20 de ani ca cei de la București să ne rezolve probemele, chiar și unii dintre cei care au fost atunci în stradă au ajuns să creadă, că de fapt nu a fost nici o revoluție, ci a fost o lovitură de stat, ori una militară. Ei au uitat ce au trăit, au crezut însă ce le-au spus cei care au stat atunci în spatele perdelelor. Nu manipularea ne-a scos pe noi  în stradă, ci disperarea și lezarea gravă a demnității noastre ! Manipularea este aceasta care îi face pe unii să creadă că nu a fost nici o revoluție.

Iar dacă nemonclatura comunistă a ajuns atunci din nou la putere și a făcut reformă în felul și în interesul ei, aceasta este doar răspunderea poporului care a hotărât prin vot ce să facă cu libertatea pe care noi am câștigat-o.

Acum 20 de ani, în demnitatea zilei de 22 decembrie ieșeam din casă convins că nu voi mai prinde seara acelei zile. Participasem la manifestațiile din 21 decembrie și hotărâsem că în ziua de 22 decembrie vom merge până la capăt. Nu era cale de întoarcere. Mi-am sărutat la plecare soția și fiica de 3 ani și am plecat la demonstrație. Am fost în încleștarea de ka Miliție unde am încercat negocierea unei solușii fără vărsare de sânge, am alungat un trăgător aflat pe acoperișul facultății și care ținea sub tirul său Casa Armatei, am căutat ”teroriști” în podurile caselor din care se trăgea atunci asupra spitalului, am făcut consiliu de război în biroul lui Nicu Ceaușescu în așteptarea forțelor de represiune care veneau spre Sibiu. Am făcut multe în acele zile, ca un om liber alaturi de alți oameni liberi și nici măcar nu am murit. A fost terore și foc, dar afost sărbătoarea descătușării, am fost fericiți că suntem liberi ! ”

Sursa: un pliant de la expoziția de la Sibiu, 2009, decembrie

Autor: Dan Toader

Materialul de mai jos a fost difuzat pe 18 Decembrie 1989 la Radio Europa Libera in cadrul emisiunii “Actualitatea romaneasca: Timisoara in revolutie”.

Fotografiile au fost realizate pe 17 Decembrie 1989 de Constantin Duma.

Partea I

Partea II

Acum ori niciodată!
Afară cu cizma comunistă!
Ai mamă, domnule, ai tată?
Ai omorât copii nevinovaţi!
Armata e cu noi!
Aruncaţi carnetele!
Asasinii!
Asasinii de copii!
Azi in Timişoara, mâine-n toata ţara!
Âsta e românu’!
Âsta-i dricu lui nea Nicu!
Ceauşescu Anul Nou/ O să-l facă în cavou!
Ceauşescu cine eşti?/ Criminal din Scorniceşti!
Ceauşescu fii boier,/ Fă şi tu ca Honeker!
Ceauşescu mare boier/ Să plece la Honeker!
Ceauşescu nu uita/ Astazi vrem demisia!
Ceauşescu nu uita/ A venit şi vremea ta!
Ceauşescu nu uita/ Vrem pantofi din pielea ta!
Ceauşescu nu uita/ Nu ai loc în România!
Ceauşescu şi soţia/ Duc de râpă România!
Cizmarul nu mai este.
De Crăciun ne-am luat raţia de libertate.
De revelion, în fiecare casă/ Câte-un mort pe masă!
Dreptate!
Fără violentă!
Huoo!!
Ieri în Timişoara, azi în toată ţara!
Jilava!
Jos analfabeta!
Jos călăul!
Jos Ceauşescu!
Jos cenzura!
Jos cizmarul!
Jos comunismul!
Jos criminalul!
Jos dictatorul!
Jos dictatura!
Jos Partidul Comunist!
Libertate!
Luptăm! Murim! Dar liberi vrem să fim!
Moarte criminalului!
Muncitorii şi studenţii!
Murim! Murim! Şi liberi o să fim!
Ne-aţi omorât copii nevinovaţi!
Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!
Nu ne este frică,/ Ceauşescu pică!
Nu plecăm!
Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!
Nu suntem fascişti!
Nu suntem huligani!
Nu vă este frică, Ceauşescu pică!
Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!
Pace vouă, morţii noştri!
Românul nu e laş!
Se trage!
Soldaţi, soldaţi şi voi ne sunteti fraţi!
Suntem gata să murim!
Şi noi am fost soldaţi şi nu am tras în fraţi!
Şi voi aveţi copii!
Şi vouă vă e foame!
Ticălosul de oltean a fugit la Teheran!
Timişoara, Timişoara!
Timişoara-n sânge,/ Bucureştiul plânge!
Timişoara – sânge!
Trăiască Timişoara!
Victorie!
Voi pe cine apăraţi?
Vom muri şi vom fi liberi!
Vrem alegeri libere!
Vrem demisia! Jos Ceauşescu!
Vrem democraţie!
Vrem guvern democrat!
Vrem pământ!

În decembrie 1989, când timişorenii s-au decis să pună capăt deceniilor de umilinţă şi minciună, Catedrala a fost un loc de îmbărbătare şi speranţă, dar şi un altar de jertfă. Nu întâmplător, în prima zi de confruntare deschisă cu forţele represive, grupuri de timişoreni, după primul atac al sediului Comitetului Judeţean P.C.R., s-au regrupat în Piaţa Maria şi de acolo au pornit, peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea, mecanic la Electrometal Timişoara.[1] Atunci demonstranţii credeau cu justificată naivitate că în faţa Catedralei nu li se putea întâmpla nimic rău, locul având o semnificaţie aparte. Celor peste 1000 de demonstranţi, Sorin Oprea le-a cerut să revină mereu, în fiecare zi, inclusiv a doua zi, la orele 10, în faţa Catedralei, pentru că doar uniţi vor putea să facă faţă aparatului represiv mobilizat de conducerea centrală şi locală a partidului.

Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe calea Buziaşului şi Girocului spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Soprin Oprea urcat pe un bloc transformator le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile[2]. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile ceauşiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanţii turnau pe trotuare şi pe şosea păcură şi dădeau foc.       Read more »

”Tot in seara de 17 decembrie, sotii Lungu, impreuna cu fetita lor, Cristina, de numai doi ani, se intorceau spre casa dintr-o vizita.

La coltul strazii Negoiu s-au intalnit cu niste prieteni, oprindu-se sa comenteze evenimentele din oras. Dinspre Calea Girocului se auzeau focuri de arma si huruituri de tancuri. Dupa doar cateva secunde, fetita lor a cazut la pamant. N-au stiut ce se intampla, au zis ca pesemne i-o fi fost rau. Au luat-o in brate si atunci au vazut ca din coltul gurii ii curgea sange. Fusese impuscata in inima.

Fetita de numai doi ani a murit in drum spre spital.

In aceeasi seara, Gabriela Monica Tako, de zece ani, mergea spre casa in masina condusa de tatal ei. In zona Calea Republicii s-a tras asupra masinii, Gabriela fiind impuscata in coapsa dreapta.  Doua zile mai tarziu, fetita a murit in Spitalul de copii.”

Articolul complet: Formula-AS

Gazeta vă prezintă povestea unui tînăr rugbyst, Florin Butiri (20 de ani), omorît la Revoluţie. Nici pînă acum familia sa nu a aflat cine l-a ucis.

1104 morţi şi 3321 răniţi. Speranţa se lupta cu disperarea. Destinul a făcut ca printre eroii Revoluţiei din ‘89 să se numere şi zeci de sportivi. La fel ca toţi ceilalţi dispăruţi, au ceva în comun.

După 20 de ani întrebări fără răspuns, asasinii lor n-au fost niciodată prinşi sau măcar identificaţi. Gazeta vă prezintă astăzi cazul lui Florin Butiri, fost rugbyst la Rapid.

Avea 20 de ani şi plecase de acasă cu ideea fixă că prin prezenţa sa acolo se va schimba ceva. A ieşit în stradă să strige “Jos Ceauşescu” şi “Jos comunismul” pentru că aşa îi dicta conştiinţa. N-a murit accidental, ci a fost implicat trup şi suflet în sîngeroasele evenimente din decembrie. De 20 de ani, la fiecare sfîrşit de decembrie, rudele şi apropiaţii îl plîng acolo unde are la căpătîi o minge de rugby şi se întreabă cine le-a ucis copilul.

“Era un băiat ca bradul”
Florin Butiri juca flanker şi închidere. “La 1,96 m şi 100 de kilograme era un bărbat ca bradul. Pe stardă, fetele întorceau capul după el”, işi aminteşte sora sa, Ruxandra. Făcuse junioratul la Rapid Triumf şi după o scurtă perioadă la Hidrotehnica Focşani revenise la echipa de seniori a Rapidului, unde era coleg cu Bogdan Stan şi Petre Astafei, alţi doi martiri ai Revoluţiei. Pe 22 decembrie a fost în faţa CC-ului. S-a întors acasă noaptea, şi a doua zi, sîmbătă, 23 decembrie, a ieşit din nou în stradă. Read more »

Petre Astafei, fratele atletei Alina Astafei, era rugbyst şi juca aripă la Rapid. Era proaspăt însurat şi nu împlinise 23 de ani cînd a fost omorît la Revoluţia din ‘89

La 20 de ani de la tragedie, Caterina Astafei (67 de ani) îşi plînge încă fiul. Petre era rugbyst la Rapid. Juca aripă.

Nu făcuse 23 de ani cînd a fost împuşcat. “Era vineri, 22 decembrie. Înainte cu o zi, îl implorasem pe Petre să nu meargă în Piaţa Revoluţiei.

Dar nu m-a ascultat!”, îşi aminteşte cu tristeţe mama rugbystului. Read more »

Bogdan Şerban Stan avea 21 de ani în decembrie 1989. Era rugbyst şi juca aripă la Rapid. Mama sa a încercat să-i găsească singură pe cei care l-au împuşcat, dar n-a reuşit

De 20 de ani, Elena Băncilă, mama lui Bogdan Şerban Stan, un alt rugbyst omorît la Revoluţia din 89, caută adevărul. De atunci, singură într-un apartament din Militari, de pe strada “Erou Bogdan Şerban Stan”, femeia îşi tot aşteaptă acasă băiatul, de Crăciun.

Pe baricada de la Inter
Pe 21 decembrie 1989, Bogdan a mers la mitingul organizat de Ceauşescu. Apoi, împreună cu alţi tineri a plecat în Piaţa Universităţii. Noaptea de 21 spre 22 decembrie şi-a petrecut-o pe celebra baricadă de la Inter, printre gloanţe.

Bogdan a fost în prima linie. El a adus atunci,  în mijlocul pieţii, camionul pe care s-a clădit rezistenţa baricadei. Spre dimineaţă, Bogdan a ajuns acasă. “Mami, e nenorocire pe străzi! Au tras în noi, un băiat a fost împuşcat în braţele mele!“.

“Sînt mîndră de copilul meu, este un erou, un băiat care la 21 de ani a crezut în libertate!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

“Dacă mor, să ai grijă de sora mea!”
După numai cîteva ore de somn, pe 22 decembrie, Bogdan s-a îmbrăcat în negru, în semn de doliu pentru cei morţi lîngă el cîteva ore mai devreme, şi a plecat la serviciu.  Ultimul dialog dintre mamă şi fiu e sfîşietor: “Promite-mi că vii acasă, că nu te mai duci nicăieri!”. “Mami, în viaţa fiecărui om există un tren! Trebuie să ştii cînd să-l prinzi, pentru mine acest tren este acum! Acum ori niciodată! E şansa vieţii mele! Dacă o să mor, să ai grijă de sora mea!“, a spus băiatul. Apoi, a sărutat-o. A fost ultima oară. Read more »

Gazeta încheie seria dezvăluirilor despre sportivii ucişi în Revoluţie cu povestea unui alt rugbyst, de la Energia. Cristi Toporan avea 22 de ani cînd a murit împuşcat în cap la Televiziune

“Cristi era un suflet mare. A murit lîngă mine”, povesteşte Nicu Zoe, fostă aripă în echipa de rugby de la Energia la sfîrşitul anilor ‘80. Este ultimul om care a vorbit cu Toporan, unul dintre miile de eroi anonimi ai Revoluţiei.

Visa la “națională”
Cristi Toporan era unul dintre jucătorii care promiteau enorm în rugbyul românesc. Cu un fizic impresionant, 1,90 m şi 90 de kilograme, juca linia a III-a. Voia să ajungă la echipa naţională. N-a mai apucat să-şi împlinească visul.

“Să scăpăm de comuniştii ăştia!”
De pe 21 decembrie, cînd Revoluţia a explodat şi la Bucureşti, Cristi n-a mai dat pe acasă. A fost peste tot, unde se putea da o mînă de ajutor, unde se putea ridica o baricadă împotriva comunismului.

Pe 23 decembrie s-a întîlnit la Televiziune cu un coleg de echipă, Nicu Zoe. Acesta îşi aminteşte: “Venise cu livretul militar şi cu buletinul, să poată lua o armă. Îmi tot spunea că vrea să ajute armata. “Vreau să scăpăm odată de comuniştii ăştia care ne-au nenorocit!”, repeta într-una. După ce a luat arma, au început nişte rafale de mitralieră groaznice. Am văzut cu coada ochilor, în timp ce încercam să mă feresc, cum a fost împuşcat. Dar în nebunia aceea n-am reuşit să-l mai găsesc”. Read more »

Tinerii din Chişinău au dus în 2009 o luptă pentru libertate care a adus aminte multora de anul 1989.

Eroii Revoluţiei române nu au fost uitaţi nici în a doua capitală românească, unde în faţa ambasadei României s-au adunat mai mulţi tineri, cu flori, lumânări şi respect:
Read more »

Într-un Bucureşti şi o Românie materialistă, în goana după cadouri de Crăciun, cei 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989 ar fi trecut fără nici un eveniment comemorativ important dacă câteva sute de tineri, nu ar fi participat la marşul organizat în Bucureşti cu titlul Eroii nu mor niciodată.
Privirile tâmpe ale oamenilor care priveau marşul ce s-a desfăşurat pe arterele principale ale Bucureştiului spun multe despre gradul de îndobitocire şi spălare pe creiere în care se află mare parte din populaţia României. Întocmai precum în decembrie 1989, cei aflaţi “pe partea carosabilă” erau o minoritate. Majoritatea a privit la televizor, pe atunci alb-negru, acum se uită la LCD şi pe net:
Read more »

Read more »

Cine uita nu merita.

Iar cine deja a uitat isi poate reaminti ce au suferit revolutionarii bucuresteni arestati de cadrele militare in perioada 21-22 Decembrie 1989.

Partea 2 si Partea 3.

Luni, 21 decembrie, ora 17, Piaţa Universităţii din Bucureşti, FLORI, LUMÂNĂRI, RESPECT, NEUITARE:

Traseul marşului reuneşte locurile importante unde au fost reprimaţi manifestanţii în seara de 21 Decembrie 1989: Piata Universităţii – Baricada de la Inter – Dalles – Grădiniţa (acum McDonald’s Romană) – Piaţa Romană – Calea Victoriei – Piaţa Revoluţiei – Sala Dalles.

După marş vă aşteptăm la concertul “Colinde pentru eroi”, la ora 19.00 la sala Dalles, cântă elevi ai liceelor Dinu Lipatti şi Constantin Brâncoveanu Read more »

Read more »

Vă invităm pe toţi
Duminică, 20 Decembrie, orele 14.00 la Marşul de Comemorare al Eroilor Revoluţiei. Traseul va fi: Platou Magazin Dumbrava – Monumentul Eroilor Revoluţiei (în faţa Casei de Cultura) – B-dul Nicolae Bălcescu – Piaţa Mare.